Temptation

   Ar fi fost pacat si mare irosire de timp sa piarda o asemenea ocazie. Cunostea bine importanta unei iubiri fatidice care sa il tina in viata pe parcursul transformarii sale. Avea de invatat si mai mult de atat, ii oferea confortul sufletesc de care avea nevoie pentru a trece prin zilele negre ale vietii sale. Iubirile anterioare nu il ajutasera cu nimic (credea el) ci l-au ingropat mai mult in abisul sufletului sau si asa incarcat de pietrele bolnavicioase ce stateau la temelia personalitatii lui. Destinele pe care le negase odata cu deciziile mai mult sau mai putin bune, il ajungeau din urma. Nicio urma de regret nu a contribuit la aceasta anomalie ce ii invadase viata. Amintirile si momentele anterioare erau din ce in ce mai vii prin prezentul fad si sters ce i se desfasura in fata ochilor. Fumuriul diminetilor de saptamana lucratoare, il tineau din ce in ce mai mult departe de propriul eu, formand undeva in exterior, un caracter abstract, absent, gol. Un alt om. 

   Maximilian nu avea nevoie de iubire. El era iubire. Intelegea si traia prin prisma acestui caracter omenesc. Nu simtea. El facea iubirea sa exista intr-un corp al ei, individual. Ca orice organism viu, se mai defecta din cand in cand si avea nevoie de refacere. Maximilian nu era familiriazat cu notiunea de 'vindecare' considerand un concept futurist valabil numai pentru cei ce vor urma. Lumea din care facea el parte, el demult pierduta datorita creatiilor si plasmuirilor materiale ale ei. Tot ce era mai important, cazand in dizgratie si umbra. 

   Avea sa se indragosteasca. Da. Insa nu tot ceea ce el isi dorea avea sa se si intample. Desi a evitat pe cat posibil, sa isi completeze iubirea si sa formeze un cerc perfect al vietii, alaturi de altcineva, in afara de sine, el era in pericolul de a ajunge fix in situatiile si circumstantele care ii scoteau la iveala chiar si cele mai mici slabiciuni. Vulnerabilitatea. Tenebrele spiritului sau plecau si existau din teama de a nu fi descoperit. Teama de a nu fi ranit. O teama omeneasca. O teama lucida. O teama de neinvins. O teama adevarata.

Ya bb

   In ciuda a tot ceea ce era, tot ceea ce reprezenta el ca fiinta umana, prostia il domina, intr-o oarecare masura, aproape zi de zi. Un om lipsit de prostie, prostie personala sau pur si simplu conjuncturala, nu este un om. Fiecare clipa, fara un minut de gand stupid sau anapoda, parca trece mai greu. 

   Maximilian nu incercase niciodata sa caute o explicatie pentru acest fenomen absolut incredibil. Niciodata. Pentru ca nu prea l-a deranjat. Spiritul sau incarcat de experienta si simtire, l-au ajutat intotdeauna sa depaseasca momente critice din viata sa. Nu se gandise prea des la sinucidere sau la alte mecanisme de evitare a problemelor vietii. Nu. Dorea sa fie un simplu om si credea in soarta sa, in scop si in implinire. Esecul si succesul fiind pentru el, unul si acelasi lucru, intrucat era constient ca nu puteai obtine ceva fara sa pierzi altceva. Imposibil. 

   Asadar, era foarte constient de greselile sale. Stia ca drumul pe care merge avea sa se infunde la un moment si va trebuii sa caute un altul. Stia ca orice cale aleasa va fi plina si intesata de capcane si oameni rai, creduli, lipsiti de spirit. Plini de rau. Esenta raului pentru Maximilian, statea in suflet. Cand era ranit in suflet, atunci il durea cel mai tare. Fiind o fiinta total spirituala, traind clipa de clipa la intensitate maxima, spiritual, el era un om foarte vulnerabil. Raul are un simt extraordinar pentru vulnerabilitate, ceea ce il facea o tinta perfecta. Evita pe cat putea. Evita sa fie ranit, evita sa iubeasca un alt om, evita sa se lase purtat de bratele altuia in necunoscut. 

   Nu credea in iubire. De niciun fel. Credea doar in interese si nevoi care trebuiesc satisfacute. O definitie mai brutala a iubirii dar pentru el, asta insemna. Sentimentele adevarate au disparut demult cand lumea a incetat sa mai functioneze normal si s-a intors impotriva ei, inventand fel de fel de clisee si stereotipuri. 

   Si totusi, nu simtea nevoia sa paseasca in viitor cu incredere atat de mult cat simtea nevoia sa se intoarca, la ceea ce a fost candva, in trecutul sau pe care il pretuia si il dorea mai mult ca orice. Si totusi, ceea ce traia era din cauza acelui trecut. Si totusi, el dorea sa se intoarca. Avea doza lui de prostie personala. Doza care in timp, se poate dovedii letala. Si totusi, inca traia. Asa cum o facea dar inca traia. Credea in scopul si implinirea sa. Inca mai credea.

Ma gandesc deseori la tine

   Tacerea il omora. Il perturba psihic. Il macina crunt. 

   Camera scaldata intr-un palc palid de lumina murdara, slaba, a unor lumanari ascunse pe un raft, ii curatau porii fetei de supararea ce il apasa pe suflet. Plecarea ei il lasase intr-un con de umbra spirituala ce il va bantui, probabil, pentru tot restul zilelor. Sadicismul vietii ce trecea prin el, il consuma si ii manca tot ce avea mai bun. Unele nopti nu le dormea, pur si simplu, statea si privea tavanul camerei, imaginandu-si fel de fel de scenarii, diverse, vii. Se simtea viu. Simtea in el acea dorinta, de a cunoaste si urmatoarea zi si apoi urmatoarea si tot asa, pana la sfarsitul lor. Unele zile, ii erau indiferente si simtea cum timpul se apasa pe piele si ii crestea pulsul de fiecare data cand se gandea si realiza ca minutul trecut nu se mai intoarce niciodata. Ii era groaza cand se gandea ca trec minutele fara sa simta ceva concret. Doar trec. Si atat. 

   Iarna rece intrase in ton cu anotimpul din sufletul sau. Simtea o oarecare relaxare cand iesea pe strada si era invaluit de sentimente comune, cunoscute sinelui si parca il incerca un mic zambet in coltul gurii, tamp, inofensiv, lipsit de sens. Pasea calm, apasat, grav pe asfaltul morbid, trist, fara zapada. Mergea prin oras in cautare de locuri linistite in care putea sa mai lase o parte din bagajul sufletului sau.

Suleyman

   Nu este sub nicio forma vorba de drama sa personala, pe care o traieste constant, 24 din 24, de cand s-a nascut. Cauzele inadvertentelor sale sociale, erau cu totul altele. Mult mai ambigue si mai profunde decat o afectiune cronica ce-i afecta sistemul nervos. Problemele lui persistau in domeniul comunicatiilor si exprimarii publice. Nu il interesa soarta sa cu atat mai putin, destinul. I se parea un cliseu contrafacut de oameni slabi care in tumultoasa lupta cu viata, cu zilele, au creat acest concept, de 'destin' tocmai pentru a gasi o explicatie facila si cat de cat rationala (in mintea lor) pentru toate nasoalele ce li se intampla. Se cunoaste faptul ca atunci cand unui om ii este bine, putin spre deloc il intereseaza cauzele sau uita de persoanele care au contribuit la starea sa de bine, in timp ce, atunci cand ii este profund rau, cauta cu orice pret explicatii si vinovati, uneori usor penibil, alteori doar stupid.

   Maximilian era diferit. El nu se considera om. Se considera altceva. Poate ca nici nu era om. Intrucat vedea si percepea totul, intr-o maniera total diferita fata de majoritate, de cele mai multe ori ajungea sa se intrebe daca intr-adevar, Universul sau forta creatoare, poate fi capabila de eroare. Si de cele mai multe ori, ajungea la concluzia ca da, judecand tot ceea ce se intampla in fundal matematic, sistematic. Orice sistem bazat pe numere si cifre, poate da erori. Poate gresi. Si ani de ani de zile, a trait cu convingerea ca nu era om, ca era altceva, cel putin, rareori se identifica cu ceea ce observa in jur, neintelegand practic restul lucrurilor, implicit, oamenii. Il framanta uneori acest lucru. Nu il lasa sa doarma. Suferea. Neavand locul sau. Nu se simtea deloc bine. Maximilian stia ca va veni clipa cand va fi nevoit sa gaseasca raspunsul la intrebarea sa deoarece acea clipa va reprezenta un nou inceput sau sfarsitul. Avea constiinta impacata totusi, boala sa nu avea de gand sa il doboare prea curand, devenind bun prieten cu ea. Aprecierile fiind reciproce, intre ei existand o relatie de tipul inger si demon. Atat iubire cat si ura. Numai el putea sa inteleaga ce l-a dus catre acest camp sentimental absolut bizar, ceea ce era concret era faptul ca numai asa putea sa supravietuiasca zilelor si noptilor. 

   Un raspuns. Trebuia sa fie gasit. Altfel, nu va reusi sa treaca peste tot. Altfel, totul ar fi in zadar. Degeaba. Inutil. Inca, cauta. Si cauta. Pana cand nu va mai cauta.

Duby

   Iesise din vis. Intrase din nou in viata. Spre surprinderea lui, nimic se schimbase. Praful de pe masa, era tot acolo, blocurile de pe strazi, ramasesera la fel si problemele sale, deasemenea, la locul lor. Neschimbate. Somnul adanc il ametise zdravan. Cateva secunde bune, a stat cu capul pe spate, ochii puternic inchisi si cu o respiratie fabuloasa. Parca se nascuse. Parea un prim contact cu lumea asta si ii era greu sa se adapteze. Dar nu. Era doar sevrajul. Sevrajul rece ca un dus placut de vara ii zguduia din toate temeliile organismul. Intr-un mod surprinzator, se simtea relaxat, confident in puterile sale, iata ca parca aceasta stare critica, ii adusese intr-un fel pacea interioara.

   Privelistea mortii era absolut superba. Dealuri intinse, verzi, pline de viata, ironic, dar da, erau pline cu flori colorate si exotic mirositoare, paseste cu incredere si deschide. Usa dupa usa. Nicio lumina, niciun zeu batran, nicio creatura inaripata. Numai dealuri. Iarba si flori. Viata, intr-un cuvant. Confuzia ii pune treptat stapanire pe suflet si devine usor amuzat de ceea ce se intampla. Nu intelegea nimic din ceea ce se intampla dar era mirific. In departare zarea cu o usoara fortare, nori intunecati, ploi. Probabil, furtuna. Era convins, in sinea lui, ca de acolo venise si ca de fapt, viata, voia sa il insele sa ii arate lucruri neadevarate, false. Minciuni. Satul de ele, intoarce spatele catre altceva, catre alte lucruri, catre alte lumi. Inca nu se simtea pregatit dar curand avea sa fie liber, avea sa scape de toata suferinta. Avea sa fie, in final, fericit. Intre timp, se trezeste cu o perfuzie in vena si cu o durere acerba de cap.

Modalitate

   Patul de spital nu-i facea bine deloc. La viata lui, fusese un om activ, plin de viata si actiune. Schimbarea brusca a statutului sau l-a facut sa se intrebe, daca intr-adevar se merita sau nu, sa traiesti in aceasta lume. Principiul sau de viata era ca cei oamenii buni, mor, pentru ca merita ceva mai bun, prin urmare nefiind deloc aceasta lume, societate cel mai minunat loc din Univers, asadar, parasesc. Asta isi spunea, in noptile in care abia adormea si daca o facea, tot se gandea la un caz sau la o problema anume, astfel somnul fiind mai mult agitat decat un somn obisnuit. Stia ca oamenii, majoritatea dintre ei, sunt niste fiinte superficiale, goale, desarte, ambigue si plictistoare in rutina lor obsesiv-compulsiva, astfel incat ajunsese la concluzia ca, in general, oamenii vor sa auda ce ii ajuta sa puna capul pe perna si sa adoarma linistiti. Atat. Restul, nu conteaza. Daca nu ma doare, nu ma afecteaza prin urmare, nu exista. Orice mecanism are hibele si erorile sale, el fiind una dintre aceste mici erori de sistem, suportand, din greu consecintele aberante si deloc usoare. 

   Privea tavanul in gol, fara pic de insufletire. Ai fi zis ca e acolo dar nu. Era acolo doar cu trupul. Mintea si sufletul, erau demult plecate intr-un loc mai bun. Intr-un loc de care in sfarsit se simtea atasat si se simtea iubit, apreciat. De fiecare data cand era intrerupt si era astfel, obligat sa paraseasca aceasta lume, fie si pentru cateva secunde, el simtea un regret si palma rece, violenta al realitatii il pocnea peste fata. Revenea. Trupul sfasiat de felurite dureri nu avea rival in batalia durerilor sufletesti. Complet dezintegrat si aproape descompus psihic, personalitatea sa incepea sa se piarda, in negura mistica a suferintei, totul devenind neclar, fad. Nu voia sa plece. Se simtea linistit, impacat cu sine. Nimeni nu il mai deranja, adunase in el toate nefericirile lumii si parca, era multumit ca ajutase intr-un fel la distrugerea acestei lumi mizerabile. Fiecare om care pleaca, este un pas in groapa pentru ceilalti. Voia sa se faca dreptate si intr-un fel, suradea in sinea lui ca stia ca acest lucru se va intampla inevitabil, candva, asadar era impacat. Greselile sale erau nenumarate si le memorase pe fiecare in parte. Avea in minte tot filmul decaderii sale. Avea totul in el si nu lasa nimic sa se piarda, folosindu-i probabil drept ghid. Memoriile, amintirile sale, erau, intr-adevar singura greutate care il mai tineau strans legat de aceasta lume.

Negru

   Avea o suferinta mai dureroasa pe suflet de ceva ani. Se nascuse cu ea dar o descoperise ani mai tarziu, in copilarie. Nu prea a inteles la inceput ce insemna dar pe parcursul vietii, l-a afectat din ce in ce mai mult. Medical, era incurabila. Asta nu l-a impresionat, el fiind cel mai ghinionist om de pe planeta. A mers cu boala in spate. N-a avut o copilarie. S-a maturizat, brusc, nociv si dur de la primul ac infipt in vena pana la ultima radiografie la plaman. Nu il deranja asta. Se obisnuise. Devenisera parte din viata sa. Acele, pastilele, saloanele de spital si retetele. Oamenii. Oamenii il deranjau si il obsedau cumplit cu ideea ca noi, ca specie, nu suntem nici pe departe in capul de sus al lantului trofic. Mancam si conducem tot de pe planeta dar asta nu ne face superiori. Crezuse la un moment dat ca ceea ce se intampla era un simplu vis si a avut nenorocul sa fie un pic mai obosit, asa incat sa doarma mai mult. Crezuse multe chestii care in timp, s-au dovedit a fi pure speculatii ale imaginatiei sale muribunde. 

   Copilaria a pierdut-o din clipa in care acceptase existenta suferintei. Exista posibilitatea sa nu accepte si sa se bucure de viata in continuare, ca un om normal. Societatea insa, inventand conceptul oribil de 'boala' l-a impins pe bietul suflet sa urmeze aceasta cale, a 'bolii' luand drumul clasic al refacerii clandestine in interiorul careia a ascuns tot ce a avea mai bun din el. Ca sa nu vina 'boala' si sa il omoare. Asa i s-a spus. Adultii, acesti fauritori in mantii aurii ai lumii moderne, cunosc totul despre Univers si prin urmare, dirijeaza. Totul. Ceea ce nu intelegea, era cum se poate ca niste oameni perfect sanatosi sa inteleaga mai bine fenomenul 'bolii' decat bolnavul, in sine. Pentru el era absolut inexplicabil dar avea sa priceapa mai tarziu natura stupida si imbecila a omului care il va urmari si persecuta moral si spiritual, toata viata, el facand parte din regnul specific. 

   Nu credea in destin. O prostie inventata de mintea oribila, comerciala a omului modern. Huh. Cate suflete pierdute si aruncate in marea aleatorie a vietii au gasit drept responsabil pentru tenebrele lor, pe destin. Fiind un om practic, pragmatic cu un simt fin al ironiei, nu credea in niciuna din plasmuirile desarte al gandurilor oamenilor cazuti in dizgratiile norocului. Nu ii dispretuia dar nici nu ii simpatiza. Le era neutra suferinta. Caci in lumea asta fiecare e pentru el si pentru el se lupta. Avand putina energie, asta ii mai trebuia lupta cot la cot pentru o cauza sau o persoana. Nu. Era foarte nehotarat. Nu stia ce isi doreste. O moarte linistita sau o viata plina de patima si suflet in gasirea vindecarii. Ar fi fost usor daca ar fi putut sa le faca pe amandoua dar legile universale, nu ii permiteau acest lucru. Astfel urmeaza calea Indiei, in cautarea unui guru local, care ar fi putut sa ii ofere raspunsuri elocvente la aceste intrebari fundamentale, ale vietii sale. Sau se indragostise. Nu avea sa inteleaga semnificatia sentimentului decat pana dadu nas in nas cu el, intr-o dupa-amiaza superba de vara, acasa, pe un soare minunat...

Noi ne potrivim

   Pe drum, oprise la o benzinarie sa alimenteze si sa ia ceva de rontait. Fiind singur in masina, radioul si cd-urile nu erau suficient de interesante, asa ca a cautat prietenie si cu o punga de chipsuri. Spre casa, ii venise in minte o intamplare din timpurile vechi. Era vara si era minunat afara. Soarele ardea cat sa nu deranjeze, caldura dogorea cat sa nu streseze, era perfect. Isi amintea ca erau amandoi, pe plaja si se plimbau. Obisnuitele plimbari de seara pe plaja, in calmul apusului, marea fiind singurul martor natural si sincer, al iubirii lor, astfel incat nimeni nu a stiut sau inteles, vreodata, cat de mult s-au iubit. Nu a fost de ajuns. Marea nu a reusit sa ii lege, sa ii tina apropiati si sa treaca peste intemperiile aparute. Poate ca a fost mai bine, poate ca nu dar cert este ca au avut ceva, ce s-a distrus in timp. Din vina lor, bineinteles. Nu cred ca gelozia sau micile scandaluri iscate din nimicuri au fost cauza. Ceva mult mai profund si mai complicat. Erau doi oameni maturi, cu creierii in cap si inteligenti. Familii bune, aveau toata sustinerea din partea celor apropiati. Erau fericiti. Se completau. Era frumos. 

   Si totusi, se terminase. De fapt, se terminase de mult timp. Tot ce ramasese, ramasese de dragul a ceea ce a fost candva, se transformase intr-o iubire de fatada, iubire de onoare. Adica, intr-o iubire fara sens. Probabil, ca legatura era atat de puternica incat niciunul nu a avut curajul sa o rupa din proprie initiativa si astfel, au continuat dintr-o inertie naturala. Durerea oricum ar fi sa vina, ea vine. Mai devreme sau mai tarziu, nu conteaza dar cand se termina, durerea vine mereu. Mereu.

Iti arat ca pot

   Parfumul ei cuprinsese toata incaperea. Era o combinatie de arome orientale si lemnoase, lemn de brad, in plina iarna. Iarna, din aia, ca-n povesti. Minunat. Pe pat, statea aranjata cu ura si regret o scrisoare slaba, lipsita de suflet. Trei randuri, un motiv amarat si un adio. Mare. Foarte mare. Atat. Toti anii, toate momentele, plimbarile, toata crema si frumosul, se redusesera la foaie si patru cuvinte scrise cu tragere de inima. Grava. Adio. 

   Plecase. Plecase de tot. Numai conta unde. Conta ca plecase si luase tot. Amintiri, sentimente, lacrimi si zambete. Tot. 

   Ramasese doar el. Si iarna. Si-o foaie, Se aseaza calm si lipsit de gestica, privirea fixata in pamant, se leagana un pic. Ofteaza. Se terminase. Tot.

   A doua zi era Craciunul. Ce cadou frumos.

Maximilian

   Avea aproape mereu, un sentiment ciudat ca era urmarita. Si nu noaptea pe o alee intunecata sau pur si simplu in momente de singuratate fizica. In orice imprejurare, situatie si loc. Acest sentiment o apasa din ce in ce mai tare pe suflet si incepuse sa isi puna intrebari. Nu era sigura daca e vorba despre paranoia sau daca au ajuns-o din urma necazurile si a innebunit. Nu stia nimic. Confuzia era starea generala. Noapte sau zi. Ploaie sau soare. 

   In drum spre casa, in fata unui bloc in care locuise in urma cu ceva timp o prietena foarte buna din copilarie, ce murise intr-un accident teribil de masina, zareste o umbra care aproape ca ii sufla in ceafa si ii sopteste o vorba. Suflul rece si infricosator ii facu inima sa stea in loc pret de cateva momente. Timpul sta in loc. Bataile inimii amutesc. Totul ingheata. In fata ochilor i se arata un tanar, cu ochii verzi, chip frumos, gingas, de baiat ingrijit, cu o privire pierduta aproape incerta, se uita in zare. Avand sufletul amortit de fantastica intamplare, fata asteapta sa se intample ceva. Initial a crezut ca a murit si ca cel ce i se aratase in fata ochilor era un arhanghel sau o creatura a mortii. Nici vorba de asa ceva. Era Maximilian, care incepuse sa se zbata inlauntrul ei din ce in ce mai mult. Personalitatile celor doi din cauza similitudinilor mult prea evidente au inceput sa se combine si sa devina unul si acelasi om. Incepuse o lupta crancena intre cei doi.

   Nestiind acest lucru si fiind pierduti unul in spiritul celuilalt, totul avea sa devina din ce in ce mai interesant.