Tacerea il omora. Il perturba psihic. Il macina crunt.
Camera scaldata intr-un palc palid de lumina murdara, slaba, a unor lumanari ascunse pe un raft, ii curatau porii fetei de supararea ce il apasa pe suflet. Plecarea ei il lasase intr-un con de umbra spirituala ce il va bantui, probabil, pentru tot restul zilelor. Sadicismul vietii ce trecea prin el, il consuma si ii manca tot ce avea mai bun. Unele nopti nu le dormea, pur si simplu, statea si privea tavanul camerei, imaginandu-si fel de fel de scenarii, diverse, vii. Se simtea viu. Simtea in el acea dorinta, de a cunoaste si urmatoarea zi si apoi urmatoarea si tot asa, pana la sfarsitul lor. Unele zile, ii erau indiferente si simtea cum timpul se apasa pe piele si ii crestea pulsul de fiecare data cand se gandea si realiza ca minutul trecut nu se mai intoarce niciodata. Ii era groaza cand se gandea ca trec minutele fara sa simta ceva concret. Doar trec. Si atat.
Iarna rece intrase in ton cu anotimpul din sufletul sau. Simtea o oarecare relaxare cand iesea pe strada si era invaluit de sentimente comune, cunoscute sinelui si parca il incerca un mic zambet in coltul gurii, tamp, inofensiv, lipsit de sens. Pasea calm, apasat, grav pe asfaltul morbid, trist, fara zapada. Mergea prin oras in cautare de locuri linistite in care putea sa mai lase o parte din bagajul sufletului sau.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu